Eram în pădurea maimuţelor din Bali. Ploua mărunt, macacii
dispăruseră şi pentru câteva minute am fost complet singură. Exact când începusem
să mă simt ca pe planeta lui Yoda, în faţa mea a apărut Darth Vader mânuind un
aparat digital; maica mă-sii de apariţie!, ştiam că nu poate fi decât o burqa dar jur că pentru câteva secunde am înţepenit. Silueta neagră,
nemişcată, pe un pod de piatră înverzit, pierdut printre liane tropicale mi-a
dat furnicături pe tot spatele. O clipă chiar m-am gândit la Moarte, aşa cum apare
desenată când trebuie să-şi poarte coasa. Dar ea stătea cuminte cu spatele la
mine şi-l imortaliza pe gagiul ei îmbrăcat comod, blugi, şapcă şi tricou. Pe
urmă i-a venit ei rândul, aşa acoperită din cap până în picioare. Încerc să-mi imaginez albumul foto. Dacă
mai are şi surori, aş zice că-i cam greu să nimereşti ce cauţi.
N-am crezut nicio clipă discursul cu să salvăm femeia musulmană de sub sclavia niqabului. Mai uşor cred că
fiinţa ascunsă, neidentificabilă, des-figurată le dă fiori reci multora, aşa
cum îmi dă şi mie de fiecare dată. Noi, aştia cu fiorii, venim dintr-o lume
exhibată şi nu putem accepta că o femeie chiar ar putea să se simtă bine în
carapacea ei neagră. Haideţi să le smulgem voalurile şi să le punem moacele
prin toată galaxia virtuală, alături de ale noastre!
Făceam la un moment dat comparaţia cu nevasta obişnuită a expatului
francez, programată la trei naşteri pentru scutirea de impozit optimă şi la o
viaţă de stat acasă, complet dependentă de şefuleţul Jean-Quelqun care colectează
salarii de la filialele străine. Așa cum văd eu, diferenţa dintre cele două nu stă decât
în fitness şi în iluzia unei vieţi sociale interesante.
