So Man created Godkind in his own image

Mi-aduc aminte de frânturi de discuţii despre dumnezeu, învârtindu-se mai mereu în jurul argumentului "trebuie să existe ceva acolo sus de vreme ce toată omenirea, până la triburile pierdute în mijlocul junglei, crede în asta". 
Nu?, a încheiat retoric o profesoară când aveam 18 ani. Habar n-aveam ce aş fi putut să-i spun, atunci de-abia înţelegeam de ce dau la facultate.

Nu, i-aş răspunde acuma, zeii se întâmplă pentru că noi toţi, din birouri de sticlă până în mijlocul junglei, avem aceleaşi nevoi.

Nevoia de a ne inventa noi părinţi atunci când ai noştri ajung desputerniciţi în faţa noilor frici.

Nevoia de a ne inventa limite şi rosturi atunci când ne dăm seama de capacitatea noastră incredibilă de a şti şi a face.

Nevoia de a ne reinventa pe noi înşine într-un "dincolo" unde singurele graniţe sunt cele ale imaginaţiei. 

Zeii sunt prima şi cea mai necesară creaţie a omului ca să le poată face pe toate celelalte.

I-am făcut întâi din gând, apoi din cuvânt. I-am încuiat în reprezentări şi simboluri. I-am creat ca să nu fim atât de singuri şi trecători, ca să ne putem juca de-a puterea fără să fim striviţi de semnificaţia ei şi fără să ne simţim responsabili în totalitate pentru faptele noastre. Zeii există pentru ca noi să putem copilări veşnic. Pentru ei am născocit daruri: muzica, arhitectura şi celelalte arte, iubirea, căsătoria, meditaţia, sacrificiul, războiul, norocul şi ghinionul. Când ne plictisim de ei, luăm darurile înapoi. Le transformăm în utilităţi, contracte, argumente, calcule.

Mai nou ne-am construit şi un spaţiu alternativ, facebook, tot un fel de "dincolo" paradisiac unde fiecare îşi arată cea mai bună faţă ca să schimbe ofrande de like-uri. Mici semi-zei înfrumuseţaţi şi ipocriţi ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi în adulare reciprocă şi continuăm să remodelăm lumea şi imaginea ei.

(Daniel Miller le zice un pic altfel, mai finuţ şi mai bine, în articolul "An Extreme Reading of Facebook"; el nu poate fi cu adevărat extrem, e un semi-zeu cu limite academice, dar eu pot pentru că "dincolo" pentru mine e chiar aici, pe blog).

Orgoliul nu ne lasă să ne topim în pământ ca orice altă vietate, când am adunat atâtea argumente care să ne deosebească de ele. Pe urmă e greu al naibii să-ţi răspunzi la întrebarea: na, că m-am trezit cu o viaţă, ce fac cu ea?

Un mic chinez se legăna pe o pânză de păianjen

Dacă ţi-ai descoperit deja sămânţa de rasism, călătoriile s-ar putea să te vindece. Dacă nu, tot călătoriile s-ar putea s-o facă să încolţească. Aveam pretenţia că-s un om liniştit şi primitor care n-are nimic nici cu ungurii, nici cu ţiganii, nici cu arabii, ziceam că mă doare în fund de categorii şi de tipare. Dar de când mă trambalez prin Asia, dau de unii care au ajuns să-mi fie profund antipatici.

I-am suportat luându-mi mâncarea de sub lingură la bufetul de dimineaţă, împingându-mă pe coridoare, în metrou, intrând în faţă când toată lumea bate step la rând la toaletă, le-am mirosit şosetele acre, le-am ascultat clefăitul, uneori a trebuit să mă dau deoparte din calea lor cum m-aş fi ferit de-o cireadă. I-am văzut aşezându-se exact acolo unde-i interzis, făcând poze pe furate prin muzee fără să privească nimic, vorbind tare ca şi cum ar fi singuri în pădure. Recunosc şi mi-e un pic ruşine: am boală pe chinezi. Zic ruşine nu ca să mă scuz, ci pentru că şi eu vin dintr-o fostă ţară de chinezi. Ştiu ce i-a făcut să ajungă atât de rupţi de lumea din jur, incapabili să reacţioneze empatic şi social acceptabil. Mereu se reped la ceva, să ia, să pună, să mănânce, să ceară peste rând, să intre când toată lumea iese, un fel de du-te-vino şi care-pe-care foarte familiare.

Ştiu că-s spălaţi pe creier de aceeaşi maşinărie care ne-a săpunit şi pe noi timp de 45 de ani. Tovarăşii, maiştrii (ce ipocrizie lingvistică să-l apropie pe meşterul agramat de maestrul occidental al şcolilor de arte), fraţii noştri de carneţele roşii, rusul din chinez, chinezul din român care-şi pune aceleaşi căchiţe de mâncare la bufetul liber lăsând trei sferturi pentru coşul de gunoi şi care mai şuteşte şi câteva sandvişuri pitindu-le te miri pe unde, care ştie să se învârtă, să se descurce, să-şi umple borseta.

Mi-e ruşine de partea asta din ei şi din mine. Chinezii ăştia sunt o oglindă nemiloasă a ceea ce aş fi putut deveni şi eu sau poate am fost deja pe vremea taberelor şcolare şi a cozilor de la alimentară. Sunt o cultură a ne-socialului ajunsă prin toată Rusia până în Europa centrală şi, odată cu noul val de imigranţi, răspândită mai departe, din fostul Mic Paris până în bătrâna Anglie.

Şamanii Europei

Remediile naturiste în România sunt uşor de găsit oriunde, pe internet, în ziare şi reviste pentru femei. Plafarul ticsit cu ceaiuri şi sticluţe cu tincturi şi uleiuri e vrăciuiala instituţionalizată, urbanizată.

Eu poate îmi iau, poate nu, tableta de scris, dar nu plec nicăieri fără ceaiul de gălbenele, crema tămăduitoare (gălbenele sau rostopască) şi tinctura de propolis, astea sunt talismanul meu.

În ciuda tuturor schimbărilor, noi am rămas cu nevoia unui cordon ombilical conectat la natura magică, la spaţiile de generare a miraculosului, la peticele bucolice ale unei lumi străvechi, matriarhale, pre-creştine.

Suntem şamanii bătrânului continent, îmblânzitori de albine şi vrăjitorese ale plantelor medicinale. 
 

Pentru HIPERTIROIDIE

► Prepară un decoct din muguri de nuc. Ai nevoie de 200 g muguri uscaţi şi de 400 ml apă. Se fierbe până scade la jumătate, apoi se zdrobesc mugurii şi se adaugă 300 g miere. Se păstrează la frigider şi se iau 3 linguri pe zi, înainte de masă. Reglează metabolismul, înlătură oboseala, transpiraţia excesivă şi măreşte rezistenţa.

► În cazul celor cu boala Basedow, se ia zilnic, pe stomacul gol, câte o linguriţă de amestec din pulbere de rădăcină de brusture dulce şi turiţă mare, de 3 ori pe zi. Ceaiul de păducel şi talpa-gâştei e foarte eficient, consumat ca infuzie, câte 2 căni pe zi, dimineaţa şi seara.

► Bea în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, câte 100 ml suc proaspăt de ţelină.

► Decoctul din rădăcini de pătrunjel face minuni. Pune la fiert 50 g rădăcină într-un litru de apă şi lasă 20 minute.Bea-l îndulcit cu miere naturală.

► Timp de 3 săptămâni, ia zilnic câte 3 linguriţe de pulbere de ghimpe. Faci pauză 10 zile, apoi poţi relua cura.

Pentru HIPOTIROIDIE

► Cura cu oţet de mere cu miere este deja recunoscută. Se bea zilnic, înghiţitură cu înghiţitură, un pahar cu apă plată în care se adaugă 2 linguriţe de oţet.

► Prepară o infuzie din amestec în părţi egale de coada şoricelului şi creţişoară, câte o linguriţă la o cană de apă. Bea câte două căni pe zi, dimineaţa şi seara, cu jumătate de oră înainte de masă.

► Bea, de 3 ori pe zi, câte 50 ml suc de orz verde.

► Prepară un amestec din 40 g drăgaică, 40 g coada calului, 20 g gălbenele, 20 g traista ciobanului, 20 g salvie, 30 g ciuboţica cucului, 30 g tătăneasă, 30 g trifoi roşu, 20 g urzică. Pune o linguriţă de plante la 250 ml apă clocotită, lasă să se infuzeze 3 minute, strecoară, apoi bea câte 3 căni pe zi.

Pe-un picior de plai prea ortodox pentru mine

M-am întors acasă de paşte pentru că s-a suprapus cu săptămâna liberă a anului nou buddhist. După un an jumate de absenţă a fost ceva care m-a zgândărit mult mai tare decât îmbrăcămintea tristă de vreme rece (ţările tropicale nu cunosc ridicolul nici unei nuanţe) şi noile umpluturi de covrigi (scumpiţi de la un leu la doi). Da, asta cred că ar fi putut fi madlena mea, covrigul fierbinte şi crocant al cărui miros răscoleşte maţele în timp ce corpul se zgribuleşte în culori sobre şi ghete ude.

În gară era un automat cu cărţi, ce fain, mi-am zis. Când m-am apropiat, cele mai multe erau religioase. Înăuntru la metrou, icoane de vânzare. Afară, o pancartă a pnţcd-ului: credinţă, lege, demnitate. Legea după credinţă şi demnitatea undeva în coada triadei. Acasă n-am încotro şi trebuie să mă uit la televizor lângă ai mei, că n-avem alt foc în jurul căruia să ne strângem. Îl văd pe Becali care iese din pârnaie ca să fie filmat la slujbă şi babe care îşi dau cu părerea că ar trebui graţiat că se căieşte tare, săracu'. Prezentarea vremii e transformată în intepretare biblică: ''se pare că dumnezeu şi-a întors faţa pentru o zi şi i-a încercat pe credincioşii care nu se pot duce la biserică din cauza inundaţiilor''. Cu apa de juma de metru prin curţi şi prin case, şi orătăniile înecate, asta părea să fie prima grijă. Secţia de poliţie unde am aşteptat să-mi primesc noul buletin declara pe un afiş că Hristos a înviat. Mă întâlnesc cu o fostă prietenă de liceu şi îi povestesc toate astea. Băiatul ei are oră de religie la şcoală şi se duce la spovedanie cu clasa. Are doi colegi ne-creştini care rămân de fiecare dată în curtea şcolii.

Dar de ce rămân cu gura căscată? Nu e ceva nou. Am în faţa ochilor tramvaiul galben burduşit în care lumea găseşte loc să dea de trei ori din coate făcându-şi cruce când trecem prin faţa unei biserici, un prieten cinic şi dezgheţat la minte care îşi scoate fesul cu ''săru-mâna, părinte'' în faţa unui popă bărbos-burtos, tribul de colege care întreabă în fiecare vineri ''e de post?'', aroganţa preoţilor care stau cu degetul  înfipt în sonerie de fiecare paşte şi crăciun ca să-ţi ia banii, întrebarea unui profesor universitar candidat la preşedinţie ''credeţi în dumnezeu, domnule preşedinte?'', numărul bisericilor care depăşeşte şcolile, toate astea existau deja când am plecat, atunci de ce simt că nu mai pot să respir?

O sută de ani de bungee jumping, de la monarhia cu regi germani la comunismul de tip rusesc, apoi Ceauşescu împuşcat de crăciun ca să netezească drumul spre noua republică ridicată pe un capitalism politic. Ce a rămas neschimbat în toată schizofrenia asta istorică? Cohorta de popi, postul, biserica şi să dea domnul. De ce atunci nu punem naibii degetul pe rana asta şi să zicem că de fapt asta e România. Religioasă, superstiţioasă, suficientă, supusă dar cârcotaşă, veşnic nostalgică şi nehotărâtă, incapabilă de extravaganţe şi juisare, preocupată să tot ''dea dovezi la lume'' şi la sfinţi.

N-am cum să fiu altfel decât insuportabil de subiectivă. Vreau să văd într-o bună zi oameni obosiţi de starea asta proteică, ba micul Paris, ba spectacole maoiste, ba micul Berlin, ba boieri, ba tovarăşi, ba oameni de afaceri, gata, neică. Mâncarea nu e rafinată dar e gustoasă şi consistentă, poziţia preferată rămâne cea a misionarului, nevasta e mai mult mamă decât iubită, bărbatul meştereşte, miştocăreşte şi preferă să mănânce acasă pe muşamaua din bucătărie, mioriţa nu e literatură, e tot un model mesianic ortodox scos din contextul său religios în primul efort cultural de modernizare, diversitatea (orişicare) e greu acceptată, dar nimic din toate astea nu e ridicol. Simţul ăsta accentuat al ridicolului vine şi el dintr-o veche obsesie, comparaţia cu alţii, cu vestul. Occidentul nu e ortodox şi n-are nevoie de nici o justificare. Oricum ne întâlnim cu ei numai în săli de concert, la filme, bref în arte, sport şi afaceri.

Poate că momentul de oboseală al României după toate mimetismele eşuate e chiar acum: ortodoxism de jur-împrejur, cât cuprinde. Din asta s-au născut cimitirul vesel, albastrul de Voroneţ, ouăle pictate, filmul premiat al lui Mungiu, culorile cernite, poate chiar şi covrigii. Cât e pace, e bine. Pot să iasă în continuare chestii extraordinare atunci când faci ceea ce ştii cel mai bine.
Asta încerc să fac şi eu, de asta o să mă mai ţin departe o vreme, cu tot dorul de oamenii mei, să vorbesc româneşte, de gusturi, locuri, anotimpuri şi celelalte.

Drăcii în oraşul îngerilor

Patpong e un cartier în Bangkok unde se vând bilete pe stradă la spectacolul cu cea mai traficată creatură, aici învăţată să arunce mingi de ping-pong, să spargă baloane cu săgeţi de darts, să scoată capace de sticlă fără desfăcător, să scrie scrisori, să fluiere, să fumeze, să înghită lame, peştişori de acvariu şi alte ciudăţenii. Patpong e numele proprietarului, un imigrant chinez care a cumpărat terenul după război şi mai târziu l-a transformat în zona “R&R” (rest and recuperation) pentru soldaţii americani aliniaţi la pocirea Vietnamului. Vacanţa soldatului seamănă cu cea a marinarului: Patpong şi-a pus felinare roşii, bare argintii şi a desfăcut sticlele de spirtoase.

Când americanii jumuliţi au început să se întoarcă acasă, au apărut alţi turişti, generaţii după generaţii, de la flower-power la disco, electro şi indie iar fetele au continuat să scoată bani din alte buzunare umezite de blugi evazaţi, conici, bufanţi, tăiaţi, imprimaţi, elastici, peticiţi, tociţi, soioşi, smart-casual.

Juma de secol după soldaţi, am urcat şi eu câteva scari înguste cu miros de pişat, până la o sală cu aer ponosit de cantină de sat, făţuită pentru discoteca de duminică seară. Lume puţină, curăţică, occidentală, majoritatea cupluri. Lumină sleită de leduri roz, un glob disco şi o mamaie cu flegmă de proprietăreasă care ne-a adus paharele de alcool apos incluse în preţ. Pe scenă, o femeie trecea de la un număr la altul ca un pui de pachiderm sub hipnoză. Sub corsajul roşu de plasă, sexul devenit făptură de circ se încorda să ţină un creion şi să deseneze , debil, un elefant strâmb. Am parcurs numerele din programul Pussy Show parând cu paleta mingile care zburau lipicioase spre masa noastră, sărind de pe scaun la sunetul pocnetelor din bici, încremenind cu ochii la ţigara înfiptă între picioare care se consuma repede ca fumată de un camionagiu feroce.

Nimic care să-mi amintească de caterinca balcanică unde o cântăreaţă nevăzătoare pe nume Meduza poate să-şi parcheze dosul  într-un piron bătut în stâlp şi să-l tragă afară cu bucile, sau de cabaretul european, spumos la  francezi, satiric la nemţi,  sau de circul ordinar al femeii cu barbă. Nici un maestru de ceremonii care să ridice cortina, străvechea graniţă catifelată de culoarea sângelui, către o iluzie oarecare.

Aşa că ceea ce am văzut a fost un hartan de veritate în care vaginul unei femei pline de lehamite a câstigat banii de-o zi într-un loc care nu şi-a ascuns sărăcia, drogul şi indiferenţa. N-a fost decât o anticameră a prostituţiei hard-core. Până şi filmele porno îşi caută pretexte de-a lungul unui subiect simplificat, cu secretara sau instalatorul, care aşa idioate şi previzibile îndeplinesc funcţia de pregătire rudimentară a vietăţii în căutare de sex. Ce am văzut noi a fost trist şi crud ca prima lecţie de anatomie. La ieşire ni s-a oferit un şerveţel parfumat să ne ştergem pe mâini.

Cu altă ocazie, am încercat şi un spectacol de cabaret unde aproape am căzut de pe scaun, de râs nervos. O trupă necoaptă de travestiţi, cei mai mulţi nişte puşti derutaţi numărând paşii de dans ca la festivitatea şcolară, unuia îi cădea dresul, altuia i pocnise fermoarul la spate şi-şi ţinea pantalonii cu o mână, nimic sexy, nimic glamuros, singurul efect cu adevărat comic fiind cel neintenţionat.

Între Pussy without attitude (nume de bar) şi cabaretul infantil, încă n-am găsit nimic altceva în Bangkok zis şi Krung Thep, Oraşul Îngerilor.

Şi eu sunt veche, domnule

Am început să gândesc timpul în termeni de şansă la lentoare. L-am citit pe Proust când lumea încă era mai mult concretă decât virtuală. Luxul unui timp domolit, luni întregi petrecute cu cele 13 volume de literatură lipicioasă, sinestezii curioase cu muzica lui Debussy şi o lungă agonie a simţurilor zgândărite de propriile regurgitări şi derutate de similitudini. Acuma trăiesc un timp în care plăcerea revizitării trecutului se întâmplă din ce în ce mai anevoios pentru că lucrurile de azi nu le mai ating cu nimic pe cele de ieri şi alaltăieri. Madlena care să momească timpul a dispărut înlocuită de noi duzini de arome trecătoare.

De multe ori sar de la un subiect la altul ca acul de pick-up pe un disc zgâriat. Cele mai bune zile sunt cele în care mintea mi se poate odihni scormonind în acelaşi sertar. Probabil de asta scriu numai povestiri scurte, noua configuraţie de simultaneitate mi-a şters putere de concentrare şi a nivelat adâncimile. Nu mai urmez un gând, îl ating numai ca să sar la altul. Nici măcar nu mai vorbesc o singură limbă. Într-o zi pot să amestec engleza de birou cu româna de acasă când îi sun pe ai mei în pauză, cu franceza pentru câţiva prieteni, plus vreo oră jumate de thai dacă mă duc la cursul de vineri seară.

Nu mai reţin noi numere de telefon sau nume sau date de naştere. Îmi torn în creieri informaţii care alunecă repede şi se înfig într-un card de memorie. Creierul rămâne neted şi alb ca un săpun. Ca să-mi ademenesc amintirile  trebuie să folosesc contraste. Să iau ceva ce consum azi şi să dau filmul înapoi până la telefonul cu rotiţă, la sticla de lapte, la televizorul alb-negru, la un vinil cu Pink Floyd, la orezul nesortat vărsat pe muşamaua din bucătărie. Antichitatăţile s-au apropiat de noi cu 20-30 de ani. Râşniţa de cafea, lampa cu petrol, maşina de scris, walkman-ul, dischetele pătrate, sucurile cu gust de portocale făcute din prafuri sunt rotiţele unor lumi atât de îndepărtate că mă simt ca o ţestoasă sentimentală.

Curând n-o să-l mai citească nici naiba pe Proust; deşi s-a stins în 1922, o să fie mai apropiat de poeţii latini decât de era digitală.

Thailanda deja e o ţară fără nevoie de cărţi. Dimineaţa oamenii aşteaptă metroul cu ochii in ecranul mic al telefonului. Când îi ridică, dau de publicitatea de pe uşile de siguranţă şi din fiecare vagon. Pupila se duce către mişcare şi zgomot. De jur împrejur pe clădiri, alte sucuri, cosmetice, medicamente şi minuni care te fac sexy, sănătos şi nemuritor. Omul recent, dependent de ecrane, e un alt tip de idiot tăcut, fără vârstă, care abia deschide gura să articuleze. De cele mai multe ori te împinge uşor ca un viţel hipnotizat care-şi aminteşte să sară din vagon în ultimul moment.

Ce-o să se întâmple atunci când, dintr-un motiv sau altul, toate ecranele lumii noi o să rămână stinse. Când de terifiantă o să fie tăcerea lor şi noua singurătate, fără excesul de selfies, fără istoria înregistrată, like-uri şi sutele de nume la eticheta Prieteni.

Eu o să mă întorc la o foaie albă, palpabilă care n-o să-mi mai permită indolenţa de a arunca primele cuvinte nehotărâte ştiind că pot să dau oricând delete. Nu găsesc cuvântul potrivit? Nasol. Dex online e mut iar celălalt greu, vechi, cu paginile îngălbenite zace pe un raft plin de praf, foarte departe.