Maestrul şi margaretele

Suntem în România de 6 luni, tot gonind ca o maşină de pompieri de la o urgenţă la alta, mereu depăşite de brutalitatea şi complexitatea evenimentelor sau de neprevăzut. Prinse într-un provizorat destul de lung, cu catrafusele în spate, maşina ne-a devenit cochilie şi am trecut cu ea prin trei anotimpuri. Puţine ne-au încărcat bateriile: prieteniile vechi, culorile munţilor pe care i-am tot traversat şi piesele de teatru văzute în Sibiu şi Bucureşti.
Poate pare puţin credibil că teatrul e unul din argumentele de pe lista mea destul de săracă pro-România. L-am descoperit în adolescenţă, la Teatru Bacovia din Bacău, şi l-am căutat imediat cum am ajuns în Bucureşti. Încă nu terminasem examenele de admitere şi mă uitam deja la programul teatrului Nottara descoperit în prima mea plimbare pe Magheru. Un an mai târziu când am intrat în sfârşit la facultate, mă întorceam la căminul sordid de lângă gară pe o vreme mizerabilă exact ca cea de acum, un întuneric umed şi friguros, aeriană de emoţii care puteau dura zile întregi. Spectator la teatru: simpla vedere a scenei îmi gâdilă gândurile, mă trage în starea de graţie care e visarea cu ochii deschişi.

Ce bine că teatrul încă umple sălile.
Cinematografia şi-a găsit gustul amărui al realismului care prinde bine la festivalurile de film şi la care nu pare să renunţe uşor. De ani buni filmele româneşti sunt intense, bine făcute, pline de cruzimi şi drame premiate. Comediile nu prea mai reuşesc dincolo de tuşele groase.
Teatrul românesc a rămas singurul limbaj care reuşeşte să comunice cu un public atât de larg, care îi face pe oameni să râdă din toată inima, arta care se întâmplă semnificativ şi în alte oraşe decât capitala şi care are o continuitate valorică de-a lungul generaţiilor, de la seniori la juniori, singura care se exprimă matur, plin, cu un spectru larg de genuri şi o incredibilă diversitate stilistică. Dar teatrul e atât de volatil... O piesă trăieşte doar atât cât actorii se află sub lumina reflectoarelor.
Muzica românească nu prea trece mai departe de vecini, bulgarii, sârbii, moldovenii. Artele plastice pleacă spre vest, unde există piaţă. De literatură nu vreau să zic multe. Am câţiva autori care îmi sunt dragi, dar nu pot să văd prin ceaţa editorială ce şi câte traduceri se vând cu adevărat. Din puţinul pe care îl ştiu, cei cunoscuţi afară au publicat direct în limba ţării unde au emigrat, nu au trecut prin politica complicată a editurilor româneşti.
Mi-a scăpat ceva? Dansul nu prea există, Răzvan Mazilu a fost un fenomen excepţional precum cometa Halley.
Şi aşa ne întoarcem la teatru care din păcate nu are o natură uşor exportabilă, iar o societate care nu exportă valoare, nu contează.

Mă dor încheieturile de nu ştiu cum să mai stau, mi-e frig mai tot timpul, de când am revenit nu-mi găsesc locul, liniştea, inspiraţia, dar toate grijile dispar când apare o POVESTE bine spusă care poate transcende realitatea ţepoasă. Să ajungi absorbit într-o altă poveste, chiar şi pentru scurt timp, care să te facă s-o uiţi pe a ta... Ce uşurare să nu-ţi mai regurgitezi propriile istorii în care eşti grozav şi ai mereu dreptate. Obsesia eului e un sport naţional şi în România, asta e marca secolului selfie, ce să-i faci. Numai că spre deosebire de alte ţări mai vestice sau asiatice, la noi nu vine dintr-o gonflată încredere în sine sau dintr-o ignoranţă aproape inocentă, ci bolboroseşte cel mai adesea pe tot soiul de complexe de inferioritate, temeri, inerţii, fatalism, agresivitate.

Teatrul mă ajută să relativizez şi să las în urmă balastul lucrurilor mărunte şi plictiseala întâmplărilor mediocre. Îmi dă vitalitatea de care am nevoie ca să mă ridic de jos şi să mă bucur de viaţă. Mă inspiră şi mă reîmpacă cu lumea. Mă vrăjeşte ca pe copii şi mă încălzeşte, mă salvează de fiecare dată.
Să ne întâlnim cât mai mulţi în sală, să ne luăm zborul coloraţi şi uşori măcar de la uşa teatrului până acasă, sub plăpumi.

Dulci împăcări

Spaimele zilnice încep de când suntem copii. Chiar dacă suntem în cuibul părintesc, ferit de ameninţări reale, creierul ni se antrenează pentru starea de permanentă încolţire care e viaţa. Uităm de ele pe măsură ce le descifrăm: colţuri întunecate, personaje, sunete neobişnuite. Ca adulţi inventăm alte spaime mult mai complicate şi zâmbim la amintirea celor din copilărie. Când eram la şcoală (prima lume departe de poalele părinteşti), aveam obiceiul să mă opresc la patiseria din drumul spre casă unde, împreună cu prietenii, ne recompensam cu câte o plăcintă şi un suc. La patiserie erau trei vânzătoare. Una era pe lista spaimelor mele, cu nas vrăjitoresc şi ochii galbeni-verzui ca sucul "lămâiţă". Femeia asta era veşnic supărată pe viaţă, aşa că ne teroriza cu răsteli, ba că nu vorbeam suficient de clar sau de repede sau de organizat sau de politicos, ba că aveam bani prea mărunţi sau prea mototoliţi. Iar bonusul de stres venea când cumpăram o anumită plăcintă. 
 -         Bună ziua...
-          Da.
-          Daţi-mi vă rog o "fantezie" din asta, încercam să arătăm prin vitrină cu degetele albăstrite de la stilourile chinezeşti.
-          Păi de ce nu spuneţi clar de care, cu brânză sau cu rahat, că mai aşteaptă şi alţii la coadă.
-          Cu rahat, mormăia bravul pionier în timp ce prietenii hâhâiau aşteptând în picioare la o masă rotundă.

Rahatul turcesc s-a lipit de fantezia franţuzească cu intenţia de modernizare a patiseriei româneşti şi au dat un chix lexical de vremuri comuniste, o glumă de care nu ne săturam, masochişti şi cârcotaşi. Astăzi fantezia cu rahat a cam dispărut de prin patiserii, dar a ramas merdeneaua care pentru un popor francofon e destul de greu de explicat.

Am căutat mai departe alte etimologii, să văd de cine ne apropiem când ne îndulcim:

-          Francezi: ecler, bezea, brioşă, fursec, rulou, foietaj, pateu, biscuiţi
-          Turci: merdenea, baclava, cataif, dulceaţă, şerbet, halva, rahat
-          Slavi: prăjitură, colac, cozonac  
-          Noi înşine: gogoşi, poale-n brâu, clătite, uscăţele
-          Nemţi: cremşnit, tort, ştrudel
-          Latini: plăcintă, turtă, aluat
-          Englezi: chec

Ordinar (gastronomie, mod de viaţă, familie, repere valorice), suntem mult mai apropiaţi de orientali: mesele duminicale care reuneau familia, lungi, cu exces de mâncare (în ciuda penuriei), punctate de partidele de şah sau table dintre bărbaţi şi de pălăvrăgeala femeilor şi ghicitul în ceaşca de cafea; curăţenia de două ori pe an cu bătutul covoarelor în curte, familiile-clan cu mai multe generaţii în aceeaşi casă, nepotismul, risipa şi etalarea banilor, dramatizarea înmormântărilor şi extravaganţa costisitoare a nunţilor. Amintiri comune cu cele ale lui Jessy, Bacău lângă Beirut. Aderarea la francofonie îmi pare un efort academic (parte din cel politic) de civilizare şi europenizare a limbii române, ca să ne putem construi şi eventual universaliza literatura, dar în fapt am rămas departe de francezi, de obsesia lor pentru artă, rafinament, organizare, performanţă, joie de vivre, senzualitate.  

Cât despre îndulciri, la asta ne întâlnim cu mulţi, din est şi vest deopotrivă, fără discriminări sau fiţe.

Alien, caut colonie prietenoasă

De unde sunt? Nu prea mai ştiu ce să răspund la întrebarea asta. Am stat 18 ani în Bacău şi încă 18 în Bucureşti, ultima mea reşedinţă a fost în Bangkok timp de 5 ani şi mă pregătesc să mă mut la Sibiu. Nu am job, nici card de sănătate iar apartamentul din Sibiu e la gri. Două luni am călătorit prin Sri Lanka, India si Nepal şi am întrerupt brusc călătoria din cauza veştilor proaste de acasă. I-am regăsit pe ai mei tot pe drumuri, în Turda şi am făcut zilnic naveta în Cluj, la spitalele unde a ajuns internat taică-meu cu diagnosticul de cancer la pancreas cu metastaze.

M-am întors dintr-o metropolă unde spitalele arată ca nişte hoteluri de lux şi unde eşti tratat ca un client, nu ca un corp ajuns la dispoziţia personalului medical. Dincolo de competenţele pe care nu sunt eu în măsură să le evaluez, doctorii thailandezi au fost întotdeauna politicoşi şi dedicaţi. Spitalele din Cluj măcar sunt renovate, dar colcăie de incompetenţă, ţâfnă şi obiceiuri vechi şi proaste. Doctorii cu oarece faimă sunt inabordabili, mitocani sau şpăgari, spitalele sunt complet deconectate între ele, lăsând pacientul să se descurce de capul lui cu transferurile în timp ce uniforme şi halate de toate culorile, de la infirmere la marii doctori-profesori, fâlfâie cu importanţă pe holuri, în aceeaşi prostească umflare în penele autorităţii absolute. Cum e şeful secţiei, aşa şi echipa. Au fost şi câteva excepţii notabile, mai exact două doamne doctor, cărora le sunt recunoscătoare că şi-au făcut treaba impecabil şi fără şpagă.

M-am întors de la spectaculoasele gastronomii asiatice la mâncarea românească - prea-gătită, cu multă carne şi grăsime, gustoasă în felul ei dar fără subtilităţi, fără surprize. Rafinamentul şi diversitatea încă aşteaptă.

Foarte puţini m-au întrebat de viaţa şi călătoriile prin Asia, dintr-o majoritate opacă şi complet absorbită de sinele nemulţumit. O societate înţepenită în gânduri mărunte, frustrări, văicăreli, cârcoteli şi tradiţionalisme. Oamenii sunt mai bine îmbrăcaţi, se vede un soi de bunăstare în case, în mărcile străine de maşini, în coşurile de cumpărături. Blocurile şi drumurile rămân peticite fără succes, serviciile căznite, iar cele mai multe feţe lipsite de zâmbet. Mulţi români sunt obsedaţi de E-uri şi de ce pun în gură, să fie „de ţară’’, dar îşi lasă mintea spălată de ştiri violente, emisiuni de bârfă şi scandal şi de multele biserici care încep să culeagă roade bogate după atâţia ani de cucerire agresivă a „pieţei’’.

Tata a murit după două luni de la diagnostic, iar noi am trecut împreună cu el prin oboseala şi absurdul aşteptărilor şi incompetenţelor medicale, prin umilinţe şi neputinţă în faţa unor angajaţi placizi ca vacile, prin oroarea ultimelor zile de acasă când a trebui să-i administrăm, eu şi mama, calmantele şi morfina. După toată trauma, la înmormântare, am avut un zevzec de preot în Turda, alt exemplu de autoritate absolută în România, care a făcut din slujbă o varză şi ne-a expediat către groapă ca un grăbit CEO prins între şedinţe. N-a arătat nimic din ce ar fi putut să ne facă bine: bunătate, înţelegere, toleranţă sau vorbe încurajatoare. A dat cu biciul alandala în comunism, capitalism, homosexualitate şi în toţi cei necredincioşi. Eu nu-mi mai fac demult cruce, dar am înghiţit toate prostiile fără să clipesc şi am respectat momentul aşa ridicol cum a fost. El n-a respectat nimic, dar ne-a luat banii. La sfârşit am mai primit şi o ditamai beşteleala în public (că nu mi-am făcut cruce), plus temă pentru acasă, cică din partea tatălui meu, să mă apuc de rugăciuni. Tata n-a avut nimic de-a face cu biserica, aşa cum n-am nici eu.       

Trăgând un soi de linie, cu mâna tremurată, după mai mult de 25 de ani de tranziţie e prima dată când văd o omogenizare, un făgaş de curgere care însă îmi arată că România va rămâne superstiţioasă şi religioasă pentru încă multă vreme, puţin curioasă de civilizaţiile orientale, obsedată de distanţa faţă de performanţele occidentale şi de propriul trecut mitologizat, detaşată de viitorul dat în grija lui Doamne-Ajută. Doamne-Ajută e turla instituţiei unde prieteni sau cunoştinţe, mulţi cu studii superioare, au fost să plătească acatiste pentru vindecarea acestei boli incurabile feroce, denumită „the silent killer’’, cea mai agresivă formă de cancer care a dat iama într-un om zdravăn şi l-a făcut copil neputincios în câteva săptămâni.

Eu nu am treabă cu nici o religie, sunt gay şi cred că viitorul se construieşte, nu se primeşte de pomană. Româna e limba maternă, dar am puţini oameni cu care pot într-adevăr comunica aici. Visez la un anturaj laic, cât mai divers şi deschis, urban, călătorit, educat. Am contorul dat din nou la zero şi „acasă” îmi cuprinde felii diverse de timp şi spaţiu. În Thailanda străinii sunt denumiţi în documentele oficiale „alien”. Neoficial şi în propria ţară, cred că tot asta sunt, dar deocamdată mă bucur că sunt aici şi că România a căpătat un gust exotic prin comparaţie cu tot ce-am mai văzut. Mi-a fost dor de multe şi teamă de şi mai multe.

 

India: grandoare şi slamuri

Am hotărât să închiriem o maşină cu şofer pentru cele 10 zile în Rajasthan (un stat cu 70 milioane de oameni pe o suprafaţă cât România şi Bulgaria împreună), ca să evităm calvarul transportului de tip cutie de sardine, prin canicula verii indiene. Ăsta ar fi argumentul politicos. De fapt nicăieri nu ne-am simţit mai vulnerabile ca în India. Unele locuri sunt atât de aglomerate şi sărace, că mi-a trecut prin minte că oamenii ăia nu prea mai au ce pierde. După prima parte a călătoriei în Kerala mi-a fost greu să mai estimez limitele (ale mele şi ale lor), ştiind că Rajasthan e o regiune mult mai săracă şi mai aridă decât sudul. Aşa că am plătit 45 de dolari pe zi, probabil cam cât câştigă un muncitor dintr-o slam într-o lună, ca să ne recuperăm sentimentul de relativă siguranţă şi lipsă de griji, pe un circuit clasic: Udaipur-Jodhpur-Pushkar-Jaipur-Agra-Dehli. Dar oricât încerci să te pregăteşti pentru India, oricât citeşti şi asculţi, nu eşti niciodată pregătit pentru ce urmează. Escala de două ore în aeroportul din Mumbai ne-a arătat de departe o insulă de turnuri strălucitoare înconjurată de kilometri şi kilometri de şandramale - faimosul slam Dharavi. În România nu cunoaştem decât mahalaua care e cartierul mărginaş al unui oraş dar nu avem nici o aglomerare urbană, aşa că nu avem nici echivalentul pentru slam. Dicţionarul român bâjbâie iar mie nu-mi place nefirescul slum, slumsuri, aşa că folosesc, la bunul meu simţ, slam, slamuri.

Udaipur, marketizat drept Oraşul Lacurilor, vinde un romantism de Veneţie Orientală. Am îndrăznit să spargem bugetul şi să stăm la hotelul Madre Haveli, un pui de conac vechi de 300 de ani, renovat cu gust european într-un cartier cu ziduri dărăpănate, grajduri, case uitate şi găuri întunecate de magazine. Am început pe picior mare: un somn ca în puf, o dimineaţă luminoasă vizitând palatele de marmură dantelată de pe malul lacului şi o plimbare cu barca pe oglinda albastră. Impecabil, fiţos chiar.

După-amiază ne-am reamintit de cealaltă Indie, cu străzi înguste şi întortocheate, balegi şi animale, canale pline de zoaie, zumzăieli de ricşe şi motociclete parcă lipsite de frână. După o oră de cursă cu obstacole ne-am refugiat înapoi pe malul lacului, sus pe o terasă, transpirate şi pline de praf ca două găini fugărite, ca să tragem de două limonade până la apusul soarelui.
În fiecare oraş am stat câte o zi plină, într-un tip de surfing turistic pe care nu-l practicăm de obicei iar fiecare nouă destinaţie ne-a oferit un alt nivel de dificultate pe care a trebuit să-l asimilăm într-o singură zi.

 

În Jodhpur am debarcat cu uşoară panică. Maşina nu încăpea pe străzile înguste până la hotel, aşa că a trebuit să coborâm cu bagajele în mijlocul unui bazar plin de strigăte. Mă confesez cu toată ruşinea: panica n-a fost din cauza zecilor de perechi de ochi care au început să ne urmărească, ci pentru că dintr-o dată am văzut un Ferentari multiplicat. Mi-a venit în minte chestia asta teribilă că, maică-măiculiţa mea, am ajuns în ţigănie. Una din prejudecăţile bine pitite care, împunsă de o aparenţă de mizerie, agresivitate şi haos printre fuste largi şi colorate, mi-a dat buzna peste puţina educaţie antropologică despre romi şi peste simpatia pentru ei cultivată prin filme, muzică şi lectură. Ce înseamnă ţigănie când eu n-am stat nici măcar o zi printre ţigani?!
Prăpădită, am încercat să negociez cu un burtos încruntat, cu ochii roşii şi ne-am urcat în ricşa lui care ne-a lăsat la poarta pensiunii fără să ne mai dea restul. N-am îndrăznit să protestez. Ne-am trezit în inima unui cartier de case albastre, construite pe colinele din jurul uriaşului fort cărămiziu Mehrangarh. Soarele a apus cinematografic, difuzoarele au început să bâzâie Allahu Akbar, luminile s-au aprins prin case, zidurile istorice au devenit aurii, oamenii au început să mănânce, orezul meu cu legume şi fructe uscate a fost delicios, copiii s-au jucat pe terasele din jur până seara târziu. Am adormit ruşinată şi îmbunată.
A doua zi am traversat cartierul de case cocoţate una peste alta şi nu s-a întâmplat nimic deosebit în afara unor zoaie care mi-au aterizat, de pe sub uşa unei case, drept pe picioare. În fort ne-am împiedicat la fiecare pas de roiuri de localnici, ieşiţi ba la vizitat, ba la vândut sau cerşit. Am fost privite, comentate, agăţate pentru selfiuri, înghiontite, luate în poză cu sau fără voie. Atât. Ne-am întors în cartierul albastru unde nici şoaptele nu rămân secrete. Ne-au înconjurat voci suprapuse, zgomote casnice, un chef de seară pe o terasă din apropiere, o ceartă conjugală, cântarea imamilor a conectat din nou moscheile chiar într-o majoritate hindusă, apoi a început un răpăit de tobe şi un fluier de dresor de cobre. Şi iar am adormit cu gânduri bune, ca la un film de vară cu sonorul tare.
Dimineaţa am luat-o cu un sentimentalism şăgalnic când mi-am pregătit hainele şi sandalele albastre ca să mă asortez cu casele. Ne-am tras chiar şi câte o poză în faţa pensiunii, cu rucsacii în spate. În drum spre punctul de întâlnire cu şoferul nostru am dat peste şuvoaie de zoaie întunecate care inundau strada. Am strâmbat din nas, am consultat google map şi am luat-o pe o altă stradă. La fel. Ne-am întors din drum decise să mărim ocolul. Am dat de o stradă care părea în regulă numai ca să ne trezim, după 10 metri, în faţa unei delte de deversări menajere şi miasme. Oraşul şi-a golit toate maţele pe străzi, în lumina galbenă a dimineţii iar oamenii le-au traversat cu poalele suflecate într-un firesc de rutină. Am aşteptat o ricşă şi am folosit-o drept barcă pănă la maşina noastră.
Am demarat pe lângă un băiat desculţ călărind un cal alb ca în vestul sălbatic, am depăşit o şaretă trasă de o cămilă cu pampoane roşii, un vânzător care îşi împingea căruciorul cu lămâi verzi, o movilă de gunoaie prin care scormonea o femeie în voaluri roşii, o gaşcă de băieţi jucând cricket, pocnind bâtele de asfalt cu ochii strălucindu-le. O bucăţică de stradă în India care ne-a trezit pălmuindu-ne simţurile.

Pushkar ne-a zăpăcit şi mai tare. În miezul oraşului am dat de un lac artificial, un ochi verde, înconjurat de temple şi trepte prelungi de piatră albă. Straniu de imaculat. După peisajul deşertic şi şaretele cu cămile, după câmpul de corturi sărace de la periferia oraşului, după şirul lung şi alb de baba cu bărbi încâlcite şi priviri pierdute de-a lungul străzilor, după bazarul plin de mici cerşetori tenaci, a apărut oaza asta, aproape ca o altă planetă. E un lac sacru de îmbăiere unde femeile ies din voaluri lungi şi colorate pe care le întind la soare de-a lungul treptelor iar bărbaţii în cămeşoaie albe îşi desfac tacticoşi turbanele, copiii stropesc neastâmpăraţi, vacile îşi fac drum fără grabă iar petalele ofrandelor plutesc răsfirate în semne trandafirii apoi se adună uitate prin colţuri de piatre. A fost o dimineaţă cu lumină lăptoasă în care mi-am băut ceaiul masala cocoţată sus pe un balcon şi n-am vorbit multe ca să nu rupem vraja din jur.

În Pushkar am fost găzduite de familia Tak, Shivani, o bucătăreasă incredibilă şi Ashok, cel mai premiat decorator de cămile. Shivani, lady Shivani, ne-a întâmpinat caldă, directă, zâmbitoare, mândră, cu o engleză impecabilă. Ashok a venit la cină special ca să ne ţină companie, vorbăreţ şi amabil, în timp ce atacam felurile copioase pregătite de Shivani. Complet absorbit de rolul său în familie şi în comunitate are casa plină de propriile portrete, de premii, trofee şi diverse colecţii de insigne, costume de nuntă, decoraţiuni de cămile. Nu par să aibă copii şi n-am îndrăznit să-i întreb. Prim, un băiat ruşinos, nu e fiul lor, e un orfan nepalez pe care l-au luat în grijă pe timpul şcolii. Are 14 ani dar pare de 7-8, e ca un ponei, scund şi foarte copilăros. Ştie mai multe fluierături decât vorbe pentru că satul lui e împărţit de un râu iar oamenii de pe cele două maluri comunică între ei prin coduri de fluierături care acoperă vuietul apelor.
Eram în pat când am auzit o bătaie în uşă şi un şuierat scurt. Prim ne adusese o carafă cu apă proaspătă şi rece. Am tresărit pentru că tocmai citeam că lacul Pushkar le-a fost casă bună crocodililor cu vreo 50 – 60 de ani în urmă şi că a sfârşi între fălcile crocodililor în timpul îmbăierii era tot un soi de eveniment sacru.

Jaipur, ca orice capitală, a fost crema tuturor posibilităţilor şi grădina tuturor animalelor, de la vaci la maimuţe şi cobre. Hostelul în care am stat era într-un cartier straniu de clădiri părăsite, cu străzi largi şi cariate. Bărbaţii se legau de noi la fiecare pas, de unde suntem?, unde mergem?, la ce hotel stăm?, ce căutăm? Un copil cocoţat pe o movilă de gunoi din mijlocul străzii mânca din ceva şi zâmbea ca de sub bradul de Crăciun. Orice găsise el nu trebuia împărţit cu nimeni, era numai şi numai a lui. Maşina ne-a dus din nou spre culoare şi viaţă, spre bazar şi palate dar ochiul şi mintea ne erau din ce în ce mai obosite de contraste.

Agra turiştilor înseamnă Taj Mahal, scump şi faimos, datorând probabil mult celebrei coperte cu Prinţesa Diana. Oricât de sceptică am fost, fotogenicul palatul m-a vrăjit. Puternic, echilibrat, graţios, luminos şi proaspăt imediat după răsărit, aparent simplu de departe, ca o pagină albă, dar copleşitor prin detalii: stucuri, sculpturi în marmură, intarsii din zeci de pietre preţioase. Mi-a venit să punctez momentul cu o blasfemie: am pus-o pe Babuşca, mascota călătoriei noastre, o raţuşcă mică şi galbenă din plastic, la pozat pe celebra băncuţă a lui Lady Diana. Azi ridicolul nu mai omoară pe nimeni iar Babuşca a devenit şi ea parte din istorie, alături milioane de alte poze identice şi selfiuri.

În Dehli am găsit o cameră în zona şic din sudul oraşului, în vila unei bătrâne profesoare. Ne-am plimbat puţin şi selectiv, obosite de poluare şi haos.  Am încercat zona veche a oraşului dar după jumate de oră am făcut cale întoarsă şi ne-am îndreptat spre bazarul turistic, cu intrare cu plată, curăţel şi bine cosmetizat. Am înlocuit trenul cu metroul, acelaşi compartiment plin de bărbaţi cu priviri hămesite, până am descoperit că primul vagon este destinat exclusiv femeilor. E aerisit iar bărbaţii se opresc  în tamburul vagonului, la limită, ca nişte carnivore dresate. Trebuie că hărţuiala e o mare problema, dacă şi unele taxiuri anunţă mândre prin stickere: Acest taxi respectă femeile! Ador mâncarea indiană dar după 6 săptămâni de curries în Sri Lanka şi India ne-am repezit cu mare entuziasm în supermarketul de lângă pensiune şi două zile ne-am ghiftuit numai cu cereale cu lapte, iaurt, biscuiţi şi ciocolată. Dehli a fost pauza de India şi primenire a hainelor şi gândurilor înainte de Nepal.

India e uneori elegantă, cel mai des crudă. E bestia fascinantă care n-o să evite să-ţi ia în gheare limitele şi emoţiile. E ţara celor mai făloase mustăţi şi a celor mai colorate haine, e împărăţia condimentelor şi a sosurilor, e intersecţia celor mai diverşi vectori de timp, e Evul Mediu lângă industrialism şi eră digitală, e bogăţie şi grandoare ieşite dintr-un material crud şi brut, e o ceapă uriaşă pe care o decojeşti încetul în încetul.

În drum spre aeroport m-am trezit cu lacrimi picurându-mi pe tricou, peste transpiraţie.

India: dezmierdări şi ghionturi

Am ajuns la prima destinaţie, în sud, în Varkala, după aproape o oră în cel mai ieftin vagon de tren fără locuri rezervate, înconjurate covârşitor de bărbaţi care n-au ezitat să ne înghiontească, să se cocoaţe in spatiul pentru bagaje, cu picioarele în capul celor de jos sau să ne scaneze făţiş centimetru cu centimetru. Autobuzele din Sri Lanka n-au fost decât o introducere în lumea indiană a bombei de testosteron în care multe femei sunt ceva între accesoriu necesar bărbatului bine situat, slujnică sau animal de povară pus la munci grele şi mizere.

 

Varkala e o plajă cu nisip negru şi o stâncă maiestuoasă deasupra căreia planează fără oprire corbi şi şoimi căutători prin mormanele de gunoaie. Într-un capăt indienii performează ritualuri asistaţi de baba, în celălalt fete în bikini încearcă marea, sus pe stâncă băncile sunt pline de găşti de masculi adunate la spectacolul corpurilor occidentale care se dezvăluie fără rezerve.

Scuturată de şocul primei zilei chiar mă întrebam de unde vine lejeritatea şi vibe-ul hippie al multor călători prin India - o  ţară cu riscuri semnificative de tot soiul. În mintea mea Yoga egal India dar nu pot să cred în serenitate, control şi auto-disciplină printre orduri şi sărăcie. În timp ce-mi rumegam gândurile, am intrat să cumpăr o sticlă de apă (municipalitatea nu colectează gunoiul în Varkala şi ştiu că o să ajungă undeva sub soare sau în mare dar n-am curaj să beau alt fel de apă) şi m-a izbit cantitatea de accesorii pentru fumat. Un străin blond cu codiţe rasta a făcut o tranzacţie chiar sub ochii mei, în magazinul cu apă şi biscuiţi. Mă documentez un pic şi aflu că marihuana nu e tocmai ilegală, depinde de cantitate şi de împrejurări, aşa că barurile din jur oferă şi chestii de fumat pe lângă muzica lui Bob Marley. Parcă mi-e puţin mai clar. Da, cu capul plin de haşiş, opiu sau marijuana probabil că poţi să ignori mizeria din jur, să fii chill, cool, hip, open, go with the flow şi tot ce mai vrei. Mi s-a părut că şcolile de yoga din jur sunt de fapt găselniţe numai pentru turiştii străini. Mă întreb dacă „cealaltă” yoga, a indienilor, nu e de fapt decât o practică religioasă care întotdeauna a inclus consumul de droguri şi care a fost esenţialmente modificată în occident spre beneficiile mens sana in corpore sano, în încercarea de traducere a unei culturi pe care nu ştim de unde s-o apucăm şi care nu are legătură cu reperele noastre laice de igienă, sănătate şi disciplină.

Din Varkala în Kochi, 5 ore de tren de data asta cu locuri rezervate într-un vagon destinat femeilor dar din nou persoane care încearcă să-ţi ia jumătate de scaun, făcându-şi loc cu mişcări prietenoase de animal domestic. O fată a intrat în vorbă cu noi. Am aflat că poţi să refuzi să-ţi împarţi scaunul cu altcineva dar că e considerat nepoliticos. Ne-am păstrat norma culturală şi am rămas nepoliticoase în timp de trenul acumula întârziere, lumea arunca gunoiul pe geam şi pe jos iar traspiraţia călduţă ne curgea fără oprire îmbibându-ne hainele.

Kochi a fost o surpriză neaşteptată dar necesară pentru încărcarea bateriilor de confort: vechi fort cu arhitectură europeană rămasă în urma portughezilor, danezilor şi englezilor, curăţel şi liniştit atât cât se poate în India. Duminică dimineaţa ne-am trezit la cântarea imamului de la moscheea din vecinătate şi am pornit la plimbare spre cartierul evreiesc, trecând pe lângă un templu hindus cu procesiune în jurul unui elefant, în timp ce gazdele noastre erau la biserică. Insula e un cocktail incredibil de religii unde câinii vagabonzi au fost înlocuiţi de capre care tropăie pe toate străzile, ronţăind din oraş.

Mâncarea, delicioasă, în fiecare zi ceai masala şi alte feluri de curry. Am descoperit ceaiul masala la un apus la soare, pe stânca din Varkala. Prima sorbitură, ceai negru, miere, lapte şi un vârtej de condimente din care am recunoscut scorţişoara şi ghimbirul, poate şi ceva cuişoare, m-a aruncat înapoi în uitatele delicateţuri festive ale copilăriei. M-am cuibărit în moment şi n-a mai trecut nici o zi fără ceai masala.

Hoinărind prin oraş fără ţintă, am ascultat de un vânzător din Kashmir care ne-a invitat în magazinul lui. Am stat la taclale mai mult de o oră pipăind materiale, omul ar putea da lecţii de vânzari pe wall street. Ne-a explicat atât de bine şi frumos despre fiecare tip de şal pe care îl avea, scoţând la sfârşit o misterioasă geantă cu cifru, plină cu paşmină pornind de la  500 de dolari bucata ca să ne impresioneze şi să ridice miza jocului, că am ieşit înapoi în cuptorul străzii cu trei pachete, din care două fulare de paşmină (la 15 dolari bucata) cumpărate aproape pe nesimţite sub vraja jocului de sporovăială, complimente şi negociere.  

Kochi e cunoscut mai ales pentru delta din apropiere (the backwaters). Am luat o barcă acoperită, cu un vâslaş slab şi tăcut. Câteva ceasuri am plutit pe ape verzi într-un zgomot teribil de clanuri indiene în vacanţă care m-a lăsat cu o durere de cap bine instalată pentru tot restul zilei. Într-o oază a liniştii, liniştea naturii ne-a fost inaccesibilă. A doua zi dimineaţă, o oră de masaj cu ulei mi-a topit amintirea neplăcerilor şi m-a lăsat moale, parfumată şi îmbibată din nou de bună-voie.  

Din Kochi am zburat spre nord, spre palatele şi mahalalele Rajasthanului.   

Sapa, Vietnam: moda triburilor şi dreptul la coca-cola

M-am obişnuit să dau google search pentru orice destinaţie. Ca toată lumea, vreau să văd poze. Pentru Sapa, Vietnam, mă aşteptam la un orăşel liniştit de munte, înconjurat de terase şerpuitoare verzi.

Am ajuns dimineaţă, cu ochii cârpiţi după somnul neliniştit din tren. În tot oraşul mişunau femei îmbrăcate în costume „tradiţionale’’ care trăgeau de toţi turiştii, mai ales de cei abia sosiţi, să le vândă, într-o engleză aproximativă de negoţ, servicii turistice: 2-3 zile de drumeţie prin satele de triburi Hmong, Tai şi Dao.
Pozele sunt de obicei dulci minciuni, decupaje narative. Sapa e de fapt un oraş bâzâitor care se construieşte cu mare foame de bani. Printre duruieli, bocăneli şi claxoane de motociclete auzeam totuşi un soi de ciripit constant, cu efect alinător. Uitându-mă atent să reperez păsările, am dat cu ochii de colivii. Bietul ciripit venea din captivitate, din colivii agăţate prin copaci şi balcoane: Na, vă oferim măcar o impresie de natură dacă tot v-am zăpăcit de zgomot. Am ratat complet a doua noapte de somn pentru că milimetric cu peretele hotelului se făcea o altă construcţie unde muncitorii au turnat beton până la 6 dimineaţa, scuturându-ne împreună cu patul. Am decis să părăsim imediat oraşul de munte lipsit de liniştea muntelui şi să facem drumeţia prin valea triburilor.

Vu, o tânără de 28 de ani, cu 3 copii acasă, ne-a fost ghid timp de 3 zile. Toţi ghizii din Sapa sunt femei. Vorbea o engleză tare greu de descâlcit învăţată pe sponci de la alte surate. Am trecut prin peisaje superbe, terasele de orez chiar există dar n-am înţeles mai nimic din povestea cu triburile. Am dormit în case faine şi încăpătoare, cu motociclete parcate în faţă, televizor, duş cu apă caldă şi wi-fi. Pun tradiţionalul între ghilimele pentru că habar n-am ce e nou inventat şi ce nu, ce ţine de apartenenţă şi ce ţine de modă, ce e costum şi ce e uniformă (de ghid local). Costumele se vindeau în piaţă iar Vu a venit într-o zi cu costum Hmong şi în următoarea cu unul Tai, spunând amuzată că se îmbracă cu ce e frumos şi îi place. Fac şi ei (ruralii) exact ce facem noi (urbanii): fashion, marketing, trend-setting, shopping, money. Au tot dreptul şi toată dreptatea! Toţi au telefoane android şi acces la informaţie, aşa că vor să recupereze foarte rapid diferenţele de confort şi bunăstare, n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni că preţurile tind să se alinieze de-a lungul şi de-a latul lumii. „Tribalii” au învăţat acum cât îşi permite un european să plătească.

Câteva detalii mi-au părut nealterate esenţial: bucătăria cu focul în mijloc, pe pământ; salteaua de dormit direct pe podea; sanctuarul pentru venerarea strămoşilor familiei.

Am bănuieli că Vu nu ştie să citească o hartă deşi foloseşte un android. E creştină, n-a prea avut timp de şcoală şi e cea care aduce bani acasă, ca multe alte femei din „vale”. Soţul ei are grijă de casă şi de copii, ca mulţi alţi consorţi de-ai locului. În blugi şi tricou, călare pe motocicletă, o lua acasă în fiecare seară după ce ne cazam şi o aducea a doua zi dimineaţa. Căsătoriile mixte (triburi diferite) nu mai sunt demult o problemă.

 O băbuţă în costum Hmong se tot învârtea în jurului unor răcoritoare puse la gheaţă. Vroia o sticlă de coca-cola şi îi punea răbdarea la încercare vânzătoarei încercând să negocieze. I-am cumpărat-o. Când i-am întins-o, mi-a fost dat să văd cel mai larg zâmbet, din ăla ştirb şi haios numai bun de fotografiat şi făcut copertă de album, bineînţeles ajustată, decupând motivul bucuriei care tot ni se pare că nu ţine de lumea LOR care trebuie să rămână străveche şi pură, ci a NOASTRĂ. Sunt pline albumele şi blogurile de minciuni din astea tradiţionaliste cu gust de coca-cola. Timpul trece ca un titirez nu numai pe la Paris, New York şi Londra.

Cu toţii avem o capacitate incredibilă de a tăia şi colora partea convenabilă din realitate şi de a elimina restul cu o nonşalanţă aproape divină: la căpătul extrem al acestui exerciţiu se acumulează sărăcia, gunoiul şi toate celelalte surprize din cutia Pandorei.

 

Clişee moderne: călătoresc, deci trăiesc

Cum de ne-a apucat pe atât de mulţi morbul ăsta al lui Marco-Polo?  Am măcar 10 exemple de prieteni sau cunoştinţe care au demisionat şi au plecat să-şi cheltuiască economiile în călătorii. Alte nenumărate exemple care visează la asta dar încă nu-şi permit s-o facă sau n-au tot curajul.

Ce îmi aduce mie călătoritul?

O altă condiţie a minţii şi a corpului.
Simplul fapt de a fi într-un mijloc de transport care mă duce undeva, îmi creează o bulă de suspensie de la toate îndatoririle sociale impuse de faptul opus, de a locui undeva. A mă mişca către o destinaţie devine un fapt suficient în sine şi o permanentă dezlegare. Părăsesc o cameră de hotel pentru alta, un traseu pentru altul, un grup pentru altul.
De câte ori stau mai mult timp într-un loc, apar legături cu oamenii din jur, cu munca, cu timpul. Sunt rădăcini care cresc, sentimente, obişnuiţe şi tabieturi care mă iau uşor-uşor în stăpânire, nu pot să le grăbesc, nu pot să le opresc. Vreau să petrec timp cu oamenii care îmi plac, aşa că ajungem să ne împrietenim; am nevoie de rutină ca să-mi pot duce la capăt o zi de muncă, deci îmi construiesc cadenţe şi practici recurente; lucrez cu alte echipe, aşa că trebuie să livrez un soi de tipar profesional recognoscibil, credibil şi confortabil pentru cei din jur; am preferiţe, deci consum timpul în funcţie de ele. Dar statul locului îmi dezvoltă temeri mai mari decât hoinăritul, deci o dorinţă mai mare de control. Între toţi cei de  ”trebuie să...’’ şi  ”să am grijă la...” nu mai rămâne prea mult loc de noutate. Mă trezesc că mi-au crescut prea multe cordoane ombilicale. Şi atunci ţac!, provoc tăierea, dezlegarea. Demisia, mutarea, schimbarea, plecarea.

Mintea mi se trezeşte, sunt mult mai atentă şi prezentă, am idei şi inspiraţie, învăţ, deci timpul pare că se dilată. Zilele sunt lungi şi prea puţin asemănătoare. Simt mai intens, mă emoţionez mai des. Corpul îşi forţează limitele şi devine mai puternic. Călătoritul îşi ia masca himerică a libertăţii, deşi sunt mai condiţionată şi expusă hazardului când ajung  în habitatul altora pe care nici măcar nu-l cunosc. Senzaţia asta de imponderabilitate (absolvirea obligaţiilor sociale, profesionale, administrative) după tăierea cordoanelor ombilicale, incredibil de egoistă şi de plăcută, e un drog teribil. Condiţia străinului e una privilegiată: călătorul e un exotic acceptat, tolerat, iertat, ajutat chiar dacă nu joacă după regulile locului.

Fiecare întoarcere dintr-o vacanţă mai lungă e un soi de agonie pe măsură, am nevoie de cel puţin o saptămână ca să-mi reobişnuiesc corpul în poziţia de ”stat la birou”. Mă dor spatele, gâtul şi încheieturile mâinilor, îmi vine să arunc scaunul, masa şi laptopul pe fereastră. Treptat corpul mi se re-cocoşează şi mâinile mi se dau din nou după tastatură. Reprizele de nomadism au devenit un soi de primenire necesară, ca a unei perechi de izmene luate de ape. Nu fac curăţenie de primăvară sau de toamnă, că nu cred în ele şi nici nu prea mai am multe lucruri de când mă tot mut dintr-un loc în altul dar periodic mă apucă dorul de ducă şi ăsta e propriul meu ciclu de împrospătare, înnoire şi marcare a timpului. 

De 10 zile am pornit iar pe drum cu gândul s-o ţinem aşa vreo 4 luni prin Asia. Am început cu Sapa, Vietnam şi acum am ajuns în Negombo, Sri Lanka. Cel mai greu e deocamdată cu dormitul, fiecare loc vine cu hibele lui de confort şi curăţenie, zgomote, mirosuri. Partea faină e că deja nu mă mai interesează în ce zi a săptămânii suntem. Luni e la fel de bun şi frumos ca vineri sau duminică. Mi-am răscumpărat graţierea asta temporară cu economii făcute timp de 4 ani dintr-un job bine plătit care m-a stors ca pe o lămâie. Gladiatorii moderni nu mai poartă lupte în arenă, ci în faţa calculatoarelor şi cu telefonul la ureche.

Cadou neobişnuit

Am obosit

...de zile care se învârtesc ca nişte electroni leşinaţi numai în jurul ’jobului’

...de aflatu-n treabă şi munca fără plăcere

...de bârfe care se transformă în joculeţe politice şi alianţe slinoase 

...să umblu cu legitimaţia la gât ca un ierbivor domesticit

...să văd cămăşi albastre cu pătrăţele

...să-mi înţepenesc încheieturile corpului în spaţii standardizate, neprietenoase şi incomode

...să ascult un jargon penibil plin de acronime, discursuri duble şi voci sigure care nu spun nimic

...să fac lucruri simultan
...să adaug procente de creştere
...să-mi surprind creierul sărind momentele prezente de-acasă ca să regurgiteze emailuri şi discuţii inutile de birou

...să iau paracetamol, panadol sau nurofen pentru dureri de cap

...să zâmbesc când nu-mi vine

Sâmbetele sunt letargice şi recuperatoare, duminica începe cu chef şi un soi de normalitate înlocuită prea rapid de gustul amar al anticipării noii săptămâni, luni am încă bateriile încărcate şi îmi permit să fiu un pic mai curajoasă, marţi-miecuri-joi se amestecă într-un pilaf de stres, oboseală şi lehamite, vineri încep să mă decompresez dar n-o mai fac lată, am învăţat (târziu) să-mi dozez resursele ca alergătorii de cursă lungă. Vacanţele (nu sărbătorile) îmi sunt singurele repere din calendar, semnificative doar în funcţie de durată. Cu cât mă ţin mai departe de job, cu atât devin mai revelatoare, iar revenirile dureroase ca după o permisie de război. Jobul de azi până la urmă asta e, o stare de încorporare. Cinci zile de milităreală şi asalt, de victorii, înfrângeri, politică, ţinte şi obiective. Deţin doar serile, nopţile şi weekendurile – adică tot ce e „sfârşit de”, resturile de timp. Săptămâna de lucru e un timp nememorabil care se scurge pe drena unei companii americane din bâjbâielile căreia nu înţeleg mai nimic. Lunile şi anii puşi cap la cap arată ca un şvaiter.

Mulţi dintre noi suntem mercenari din ăştia, clean-look, cu uniforme "office" şi joburi abstracte, mai prost sau mai bine plătiţi, care-şi cârpesc găurile cu titluri gonflate, supra-consum, citate motivaţionale şi exhibiţionisme pe reţele sociale. De ziua mea mi-am făcut un alt fel de cadou: demisia. Nu ca pe o soluţie în sine, ci mai mult ca pe un prietenos şut în fund care să mă facă să-mi reconsider opţiunile.       

Desene animate cu puşcoace adevărate

The Donald, cum îl ironizează pe Trump o mare parte din media americană, a reuşit să pună lumea întreagă pe jar, fiind primul preşedinte businessman, fără pic de şcoală politică şi fără pic de tact. Arţăgos şi imprevizibil ca personajul animat, the Donald rulează bancnota de 100 de dolari şi priveşte prin ea lumea despre care nu ştie mare lucru. S-a întâmplat ceea ce economistul francez Piketty a avertizat acum câţiva ani: preluarea puterii politice de către bani. Omul a făcut avere în domeniul imobiliar, la fel ca tatăl lui, a trecut prin câteva falimente, s-a împrumutat de la bănci băgând mâna în credite până la umăr, a schimbat câteva neveste şi a procreat tribul de mini-trumps care să-i calce pe urme. Dintre progeniturile lui, Donald Jr. şi Eric - Huey şi Dewey - s-au remarcat prin expediţii feroce de vânătoare şi poze oribile cu animalele ucise, un leopard, un crocodil spânzurat de copac ca să-i arate lungimea, un elefant căruia i-au tăiat coada pentru şedinţa foto şi albumul greţos continuă... Ginerele Louie pune şi el umărul la bunăstarea clanului, ca organizator de campanie şi consilier principal al şefului iar Ivanka-Daisy, femeie de afaceri, vedetă TV şi top-model, trei într-una, pare pregatită să preia rolul de prima doamnă.

Cum a ajuns (familia) Trump preşedinte? Încerc să înţeleg premizele: un sistem de votare probabil depăşit şi o majoritate nemulţumită şi prea puţin informată care s-a exprimat la repezeală. Omul simplu şi-a zis că Donald are deja bani şi n-o să vrea mai mulţi. Adică o minte unsă numai ca să facă dolari o să-şi pună limită la avere, gata, mă opresc la 10 bilioane. Un tip care a evacuat familii, rău-platnic, evazionist, misogin, care a făcut un reality show din imperativul ”You’re fired!” o să devină brusc preocupat de sănătate, educaţie, egalitate şi drepturile omului. Aşa cred alegătorii. Între timp, afacerile lui Trump au şi început să prospere. Cei care au investit în spaţii din clădirile lui, deja se bucură de creşterea preţurilor. Bun sau nebun, Trump o să fie mult mai bogat la sfârşitul mandatului. 

În Asia înfloresc dictaturile militare cu Elmer iar în Orient teocraţiile islamice cu Iznogoud. Democraţiile europene greu încercate fug de la o responsabilitate la alta ca-n Tom şi Jerry. Ce şanse de decenţă poate avea astăzi un dialog între politica desuetă de stânga-dreapta, bani, arme şi extremismul religios care ne feliază lumea?