Akha, mama lui James şi a lui Johannes

Am fost câteva zile în nordul Thailandei, în zona care se vinde turistic sub numele de Golden Triangle, vechiul circut al traficului cu pietre preţioase şi droguri între Laos, Thailanda şi Myanmar.

Ca să fie îndestulat, comerţul turistic a mai împuşcat doi iepuri: povestea verde (trekking, munte, junglă, terase cu plantaţii de ceai) şi pe cea cu triburile tibetane (Akha, Lisu, Karen, Lahu etc.).

James e un ghid montan la vreo şaizeci şi ceva de ani, un Akha. Şi-a făcut pensiune cu trei camere modeste, o casă de lut şi câteva locuri de cort. El e povestitorul cuceritor, un pic cam tare de urechi; soţia lui, din tribul Lisu, e bucătăreasa mămoasă; împreună, doi oameni de strâns în braţe tare.

L-am întrebat de vreo două ori de ce îl cheamă James dar nu m-a auzit sau n-a vrut să răspundă.

Ne-a prezentat, mândru, costumul Akha, bicepşii în formă, poza din tinereţe cu nevasta, în care se ţineau de gât şi se uitau unul la altul, poza făcută cu familia americanului, laptopul primit cadou, contul de facebook şi ce apare când îşi caută numele pe google, jurnalul lui de călătorii plin de poze şi comentarii în engleză, harta locului, premiile luate pentru eco-turism, corcoduşii şi cireşii din curte.

           Când am ajuns, ne-a servit cu un ceai gălbior şi de atunci am ţinut-o tot dintr-o ceaşcă într-alta până am plecat. A povestit de american că era prietenul lui cel mai bun, plecat din Israel în America şi din America în Thailanda. Nevasta şi ciurda de copii, vreo cinci-şase, erau blonzi. S-au aventurat printre dealuri unde au stat nişte ani buni, au făcut bani mulţi din bijuterii şi au plecat iar. I-au spus lui James că o să-l reviziteze în câteva luni dar n-a mai avut nicio veste de la ei. Când a primit calculatorul i-a căutat numele pe google şi l-a regăsit întors în America.

Toţi care beau ceai la James ajung prietenii lui cei mai buni. De care are grijă, îi plimbă, îi hrăneşte, îi pozează, îi conduce înapoi la autobuz şi-i explică şoferului unde să-i lase.

           Johannes e tot un Akha, la vreo 30 de ani, dintr-un alt sat din zonă, la casa căruia am dormit o noapte. Copiii şi nevasta care munceşte la un restaurant stau jos, la oraş.

Ne-a promis trekking în junglă la un preţ piperat pe care n-a vrut să-l negocieze. A zis că modelul lui în viată e James. Îşi făcea şi el casă de lut pentru turişti, plus un muzeu etnografic Akha pe care o să le promoveze pe Lonely Planet şi facebook. Când vorbeşte de sat, spune ’my community’. Unde-i centru satului, îl întreb? Aici, spune fără să clipească şi arată în faţa casei lui. În jur sunt vreo 4-5 tarabe cu obiecte manufacturate din argint, lemn, pânză, la care vând femei din ’comunitate’ îmbrăcate în costume Akha, cu buzele şi dinţii roşii de la nucile de betel. În dreapta, o biserică.

          Johannes e un nume din biblie, ne explică. Tatăl lui s-a convertit în tinereţe. A renunţat la superstiţii, adică la fantome, spirite şi zei, deşi a avut experienţa de neuitat a unui duh rău întâlnit în junglă. Johannes ne arată mândru construcţiile lui‚ ’proiectele’, grădina ’organică’ din spatele casei şi veranda de unde putem vedea un spectaculos răsărit de soare. Citeşte pe internet despre tradiţiile Akha pe care vrea să le readucă la viaţă, bineînţeles fără vechile credinţe. Este, fără să ştie, micul antreprenor care vrea să câştige storcând ultimele picături dintr-un fruct sleit. Satul Akha avea o poartă care despărţea lumea spiritelor de oamenii satului. Acuma e pe jos, lângă viitorul muzeu al lui Johannes, pentru că nimeni din ’comunitate’ nu mai crede în spirite. Biserica albă, simplă, pătrată şi încuiată a fost construită probabil de primul misionar protestant.

          Trekkingul de jumătate de zi prin junglă a fost o plimbare de vreo două ore jumate pe dealurile din jurul satului, trasă de păr de opririle lungi în care am tăiat bambus şi ne-am cules mâncarea pentru cină şi mic dejun (ierburi, tulpini de bambus, floare de banană care să acompanieze viermişorii de bambus, omleta şi orezul, toate de altfel simple şi gustoase). Johannes vrea să-şi termine cât mai repede ’proiectele’, aşa că s-a întors la treburile lui fără prea multe mofturi.

          A doua zi dimineaţă James ne-a făcut o vizită surpriză. A făcut 10 kilometri cu motocicleta ca să ia micul dejun cu noi şi încă vreo 20 să ne conducă la autobuz şi să-şi ia rămas-bun.

          Acuma ce să zic... Nimeni nu mai e croit dintr-o singură bucată, purtăm petice de obiceiuri, credinţe suprapuse, tabieturi sau obişnuinţe vremelnice amestecate cu cuvinte împrumutate, răstălmăcite, pronunţate cu accente străine, aşa că nu mai vânez de mult fantomele autenticului sau tradiţionalului.
James şi orăşelul lui de munte mi-au picat bine ca o pâine caldă, în timp ce Johannes şi comunitatea lui etnică adoptată, cu toate bunele lui intenţii, m-au lăsat cu dinţii strepeziţi. Cohortele de portofele pe care visează să le atragă o să transforme satul într-o altă grădină etnoologică, la fel ca satele tribului Karen unde turiştii le fotografiază din toate unghiurile, ca pe girafe, pe femeile cu gâtul lungit de inele.

           M-am amărât de tot când, întoarsă acasă, tot căutând despre Akha, am dat peste un documentar, ’Prisoners of a white God’.
http://www.youtube.com/watch?v=2c5Xa5EOfuk
Trecând peste tonul autorului care patetizează, drama e acolo toată. Misionarii care au abuzat în fel şi chip de unii dintre oamenii ăştia n-au fost urmăriţi de nicio lege.

           N-am ştiut de povestea asta înainte, aşa că nu mi-a trecut prin minte să-l fi întrebat pe James de credinţa lui. Tot ce ne-a spus a fost că în satele Akha, acum ceva vreme, dacă se năşteau gemeni erau omorâţi amândoi pentru că nu se putea şti care era cel bun (al omului) şi care cel rău (al unui spirit din junglă). Ne-a arătat o căsuţă, tot de lut, mică-mică, pierdută printre copaci: ’Acolo i-am ascuns pe un om tânăr cu nevasta lui şi cu bebeluşii gemeni, fugiţi din satul lor. După un timp au plecat, s-au stabilit în altul.’

(foto de Jessy K.)

Omul invizibil

Fiecare nouă privire asupra corpului îl re-creează în aşa fel încât să se potrivească scenei lumii proprii. Corpul creştinului înfocat e povara cu care sufletul trebuie să lupte. Corpul medieval e sub vraja astrologilor şi alchimiştilor. Corpul renascentist e un ceas cu rotiţe. Corpul iluminist e tradus ca un mecanism hidrostatic cu pompe, valve, tuburi şi fluide.

Corpul regelui e sacru. Corpul soldatului e un număr. Corpul cavalerului e postura. Corpul muncitorului e o piesă în agregatul maşinilor. Corpul femeii biblice e copia imperfectă a bărbatului. Corpul colonial (african, oriental) pulsional e insula occidentalului obosit de sexul moralizat sau psihologizat de acasă. Corpul contemporan e un peisaj muscular de plastilină, îmbunătăţit de intervenţii chirurgicale, proteze şi comprimate. Madonna sau Cher sunt la fel de bătrâne pe dinăuntru ca mamaiele noastre abonate săptămânal la farmacie.

Pe lângă corp am reuşit să recuperăm, pe fugă, sufletul. L-am revalorizat, i-am dat chiar şi greutate, câteva grame ca să se potrivească cu un material de construcţie atât de concret.

Eşti ceea ce mănânci, zic azi destul de mulţi, mândri că ei mănâncă legume şi fructe.

Înfrumuseţează-ţi mereu sufletul. Nimeni nu mai spune că sufletul trebuie lăsat să se întristeze din când în când, să nu se zaharisească.

Iar bietul creier uitat zvâcneşte sub stres, sindromuri inventate şi sportul la sală. Secolul imaginii care face cât o mie de cuvinte: iată noul corp dar unde-i gândul? Iată noua expresivitate dar unde-i cea a cuvântului?

Poate că era digitală, lumea virtuală şi milioanele de ore petrecute cu căştile cu muzică pe urechi o să eterizeze şi o să redimensioneze carcasele astea cu pacheţele fibroase şi silicoane, locuite de suflete edulcorate.

Următorul nostru corp ar putea fi cel care vibrează, corpul de frecvenţe, neuronal, energetic, magnetic, emiţător şi receptor de senzaţii şi gânduri, de cuvinte şi muzică.

Albumul cu niqab

Eram în pădurea maimuţelor din Bali. Ploua mărunt, macacii dispăruseră şi pentru câteva minute am fost complet singură. Exact când începusem să mă simt ca pe planeta lui Yoda, în faţa mea a apărut Darth Vader mânuind un aparat digital; maica mă-sii de apariţie!, ştiam că nu poate fi decât o burqa dar jur că pentru câteva secunde am înţepenit. Silueta neagră, nemişcată, pe un pod de piatră înverzit, pierdut printre liane tropicale mi-a dat furnicături pe tot spatele. O clipă chiar m-am gândit la Moarte, aşa cum apare desenată când trebuie să-şi poarte coasa. Dar ea stătea cuminte cu spatele la mine şi-l imortaliza pe gagiul ei îmbrăcat comod, blugi, şapcă şi tricou. Pe urmă i-a venit ei rândul, aşa acoperită din cap până în picioare. Încerc să-mi imaginez albumul foto. Dacă mai are şi surori, aş zice că-i cam greu să nimereşti ce cauţi. 

N-am crezut nicio clipă discursul cu să salvăm femeia musulmană de sub sclavia niqabului. Mai uşor cred că fiinţa ascunsă, neidentificabilă, des-figurată le dă fiori reci multora, aşa cum îmi dă şi mie de fiecare dată. Noi, aştia cu fiorii, venim dintr-o lume exhibată şi nu putem accepta că o femeie chiar ar putea să se simtă bine în carapacea ei neagră. Haideţi să le smulgem voalurile şi să le punem moacele prin toată galaxia virtuală, alături de ale noastre!

Făceam la un moment dat comparaţia cu nevasta obişnuită a expatului francez, programată la trei naşteri pentru scutirea de impozit optimă şi la o viaţă de stat acasă, complet dependentă de şefuleţul Jean-Quelqun care colectează salarii de la filialele străine. Așa cum văd eu, diferenţa dintre cele două nu stă decât în fitness şi în iluzia unei vieţi sociale interesante.

Nikonicul Narcis

    Făt-Frumos se imortaliză cu o rafală de clickuri automate, în timp ce cu cealaltă mână tăie capul zmeului.

De la străbunici am pozele lor de nuntă si cele de pe front. Bunicii au continuat cu pozele de studio. Părinţii mei încep să aibă albume din copilărie, frumos îmbrăcaţi pe lângă diverse decoruri şi imprimeuri. Eu încă am fotografii alb-negru, numai că am nimerit în epoca dezinhibată a curului gol şi drăgălaş de bebeluş cu degetul în gură. Acuma îi luăm la bliţ de când scot capul afară cu cordonul ombilical în jurul gătului şi cu placenta făcută traistă.

Cât au ţinut aparatele cu film, 24 sau 36 de poziţii, fotografia-portret era un eveniment social: uite sărbatoarea de la grădiniţă, uite poza de clasa a IV-a, excursia pe Ceahlău, absolvirea liceului, armata, cununia şamd. Înainte să apeşi pe buton te gândeai de multe ori, resursele erau limitate. Ne strângeam, ne reaşezam, ne potriveam. Iar dacă am fi văzut pe cineva făcându-şi poze de unul singur, şi-ar fi luat-o la muie de la tot cartierul. Schimbam filmele cu pătura de tabără în cap şi niciodată nu ştiam ce conţine cartuşul negru cu peliculă. Tremuram să nu fie voalat. Ne bucuram de un cadru reuşit ca de-o minune. Învârteam paginile cu fotografii zimţate până ameţeam.

De când sunt în Asia văd zilnic oameni care îşi fac poze singuri. În metrou, pe stradă, în magazin, pe unde-i prinde vremea, mai des ca luatul pulsului la cardiaci. În sala de sport a intrat o fată cu echipamentul frumos asortat, s-a întins madonă pe banda de cauciuc a aparatului de alergat (oprit, din păcate) şi a început să-şi facă poze în diferite postúri. A interacţionat prelung, seducător şi obraznic cu sine şi cu admiratorii imaginari, complet deconectată de tot ce-o înconjura.  

Concediile sunt pentru joaca de-a vânătoarea. Pui tele-obiectivul, tragi piedica, iei clipa în focus şi click! Verifici dacă i-ai venit de petrecanie, te mai uiţi o dată, de două ori, gata. Muţi fișierele obsesiv de pe un hard-disk pe altul, faci back-up după back-up, vai, orice dar să nu-mi pierd pozele! Acolo e memoria ta externalizată.

Când se întorcea cineva dintr-o călătorie, îi ceream să povestească. Acuma îi cerem pozele. N-ai ce arăta, ai cam fost degeaba. Poza e biletul electronic pentru noul paradis. Pe facebook sau google plus sau orice altă reţea de socializare n-o să se facă niciodată cimitire virtuale. Am găsit în sfârşit tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Timpul nu se mai povesteşte, nu se mai împodobeşte cu emoţii, minciuni şi erori de memorie. Timpul dezbrăcat se stochează şi se arată cel mai adesea sieşi. Noi toţi suntem acelaşi Narcis gol pe malul apei. 

Spune drept, azi ai mâncat orez?

Vorbeam acum vreo două zile despre locurile unde se adună oamenii. La mine, în România ortodoxă, la cârciumă şi la biserică, zic io. La mine, în Irlanda catolică, tot la pub şi la biserică, zice colegul meu. Dar acuma amândoi muncim şi trăim în Thailanda. Unde lumea se strânge în jurul bolurilor cu mâncare. Chicotesc, povestesc, bârfesc. Sticlele cu bere şi whisky țin pasul îndeaproape cu bucatele. Şi thailandezii sunt consumatori serioşi de spirtoase, aşa că băutura a ajuns să fie interzisă în anumite intervale orare şi în zilele de sărbătoare (problemă rezolvată rapid cu stocuri anticipate).

Orice loc e bun pentru asta. Uneori fără masă şi scaune, te descalţi şi te aşezi pe podea.

Locul e mâncarea. N-ai nevoie decât de o pereche de beţe de lemn cu care s-o împărtăşeşti.

Din hrana zilnică se pune deoparte porţia spiritelor şi porţia călugărilor buddhişti. Casele, fabricile, blocurile, magazinele, supermarketurile, toate au câte o altă casă mai mică alături, locuinţa spiritului servit cu orez, curry, desert, fructe, fanta roşie la pai, câteodată nescafé și desfătat cu mici atenţii ca flori sau beţişoare parfumate, ca să ofere în schimb protecţie şi favoruri.

În fiecare dimineaţă, în drum spre birou, trec pe lângă calugării portocalii care adună plocoanele. Se întâmplă să văd tineri corporatişti ferchezuiţi, în genunchi pe stradă, primind binecuvântarea unui călugăr desculţ, de aceeaşi vârstă cu ei.

Mâncarea e substanță socială şi esenţă sacră. Poate de aici şi grija pentru gust. Unul dintre primele 3 adjective pe care le-am învăţat a fost aroy (delicios). Celelalte două sunt sabay (confortabil în toate cele) şi phet (iute, picant). Toate trei laolaltă par să dea un sens lărgit aceluiaşi lucru: nu e picant, nu e delicios; nu e delicios, nu mănânci; nu mănânci, nu eşti în regulă și bună pace. Ziua nu incepe cu bună dimineața, ci cu ai mâncat orez?

Iaca o singură sintagmă pentru spaţiu şi cale, pentru mediu şi mesaj, pentru declarație şi intenţie. E reversul religiilor în care corpul e o povară pentru spirit şi trebuie disciplinat, anihilat prin controlul strict asupra îndestulării şi plăcerii. În Thailanda abundenţa face buna rânduială.

Oleacă di Prada în New-York-ul chinezilor

Mâncare şi semne chinezeşti într-o metropolă occidentală, impersonală, curată şi scumpă ca un aeroport. Plată, în ciuda tuturor zgârie-norilor plantaţi unul lângă altul. Bine, hai să nu vorbesc decât de districtul unde am stat, Wan Chai. Or mai fi existând şi zone în Hong Kong unde străzile miros a bunătăţi gătite în wok-uri sau în care un colţişor cuprinde o întreagă lume, printr-o alăturare năucitoare de contradicţii, sensuri şi non-sensuri.

Pe mine job-ul m-a dus în cartierul asta ordonat şi fiţos, foarte aproape de centrul expo, de unde în fiecare seară se poate vedea un spectacol rece al tehnologiei în care aproape 50 de clădiri îşi sincronizează laserele şi luminile faţadelor după acordurile unei simfonii asiatice din care urechea mea n-a priceput decât o zeamă plicticoasă.

Poate că obiceiurile mele de economiseală – bune, proaste, naiba ştie – mă fac mult mai entuziasmată de campanii gen Lights Out Hong Kong, o încercare de protest împotriva poluării aerului, eşuată în urma refuzului autorităţilor de a stinge luminile în fiecare seară timp de 3 minute începând cu ora 8, pe motiv că ar putea să dăuneze imaginii de metropolă internaţională care vrăjeşte turiştii.

Aşa că timp de vreun sfert de oră clădirile din jur s-au transformat într-o colonie de discoteci extraterestre, pentru noi, cei câţiva privitori zăpăciţi, doi pescari la buza digului şi grupul de tineri adunaţi pe scări la o bere. După toată înzorzoneala asta luminoasă m-am retras iute în camera de hotel cu o felie de pizza la pachet şi un Heineken rece.

În ultima zi, în cele câteva ore libere până la zborul de întoarcere am decis să fac o mică excursie cu feribotul până la insula din faţă acoperită deja de nori supăraţi. Din port mi s-a deschis un bulevard care zumzăia de lume şi de mărci de lux occidentale. De o parte şi de alta se stătea la coadă la haute-couture, care la Prada, care la Chanel, că na, ochii văd, inima cere iar buzunarul chinezului pare pregătit pentru deliciile pe care europenii le regurgitează în Asia pentru că acasă la ei de ceva vreme li se cam rupe de Roberto Cavalli.

Vânzătorii închideau şi deschideau uşile cu puterea zeilor, acceptând înăuntru numai câţiva cumpărători odată. Cu istoria cozilor din copilărie în minte, spre care lumea fugea înainte să ştie ce e de vanzare, mi-a venit aşa un chef să mai aud întrebarea: Da’ şi sâ dă aişea, maică?

Umbrelele se deschideau una după alta, păstrându-şi rândul încăpăţânate. Am intrat să mă adăpostesc de ploaie într-un mall şi m-am învârtit de la un magazin la altul până am dat de fotoliul care oferea masaj gratis.

Dale Cooper: ''Who's the lady with the log?'' Sheriff Truman: ''We call her the Log Lady.''

La contabilitate lucrează o piticuţă care se ocupă de salarii.

Cea mai cochetă femeie din clădire e lady-boy. Are cele mai vaporoase rochii, cel mai delicat roz, cele mai înalte tocuri.

O femeie cu toată pielea plină de băşicuţe, o muncitoare, îmi zâmbeşte mereu când se duce la masă cu prietenele ei.

De câte ori am de expediat câte un pachet trebuie să stau de vorbă cu cineva atât de bâlbâit că am ajuns să ne înţelegem prin întrebări simple, închise. Dă din cap, Da sau Nu. Funcţionează.

Mă bucur să-i văd pe oamenii ăştia la lumina soarelui. Nu ştiu cât de complicată le e viaţa socială sau cât de dureroasă condiţia lor excepţională dar nu se ascund nicăieri şi acolo unde dau de ei, par că şi-au găsit un spaţiu de confort. Nu sunt îngăduiţi, toleraţi, protejaţi sau privilegiaţi, SUNT pur şi simplu, fac parte din peisajul uman şi asta e ceva ce îmi place la nebunie în Thailanda.

Piticii, transsexualii, bâlbâiţii, malformaţii nu ajung să aibă nevoie nici de mila domnului, nici de asociaţii, nici de regizori ca David Linch.

Aici moartea e firească, viaţa poate lua orice formă şi formele astea se înşiră ca mărgelele pe aţă. Într-o bună zi, Celălalt poţi fi tu.

Les Nanas de Nana

Naa-Naa, pronuntat egal si lung, e cartierul arab din Bangkok. În acelaşi timp e unul cunoscut pentru divertisment şi prostituţie. Femei ascunse sub burqa trec printre tarabele cu dildo-uri, pastile pentru potenţă, cd-uri cu filme porno şi toate celelalte accesorii ale futaiului turistic. Hainele largi şi lungi le-au recreat corpurile, le-au rotunjit, le-au dospit, le-au moleşit. Voalurile negre nu par deloc deranjate de vecinătatea colorată şi explicită. Pe trotuarul îngust unde nu încape decât un şir de oameni pe sens, fetele thai îşi caută clienţi arătând cât mai mulţi centimetri de piele, tarabagii îşi vând jucăriile erotice iar arăboaicele trec mai departe spre treburile lor, greoaie, măturând asfaltul cu tivurile, mai mereu în cârduri de 3-4, cele machiate cu sprâncene din tuşe groase şi buze roşu-cabaret.

Nimic nu e subtil la Nana, toată marfa e la vedere. Probabil n-o să aflu niciodată ce gândeşte o femeie acoperită despre vibratorul mov-fosforescent de vreo 20 de cm pe care tocmai l-a atins fără voie cu mâneca lungă.

Nu-i prima oară când dau peste vecinătăţi din astea cu prostituţie prietenoasă. În cartierul felinarelor roşii din Amsterdam am vazut familii de turişti trecând de mână cu copiii lor prin faţa vitrinelor cu fete, ca pe lângă cofetării. Sau, şi mai mişto, o curajoasă biserică despărţită de un bordel printr-o străduţă de vreun metru lăţime. Merita să fi luat un marker şi să fi scris pe burlan: God & Goodies Lane.

O noapte furtunoasă cu Eva Longoria

Mi-aş dori să văd graffiti la/pe metroul din Bangkok, aşa cum vedeam în Bucureşti, în cartierul Militari, dar ştiu sigur că asta n-o să se întâmple. Metroul din Bangkok e o autoritate. E păzit de oameni în uniformă. E locul unde oamenii îngheaţă drepţi de trei ori de zi, când în difuzoare se aude imnul naţional. 
Reclamele se agaţă de călători. Chiloţi Jockey, băuturi energizante şi mâncare. Mai ales mâncare pentru pisici şi căţei. Până schimb la staţia Siam, stau câte juma de oră cu nasul în reclama Sheba, unde creatura cu blană gri-hematit şi ochi verzi (”dressed to kill”) hipnotizează camera lipit de obrazul Evei Longoria, se întinde pe perna unui pat de cinci stele sau adulmecă o cupă plină cu un caviar rozaliu.

El e motanul James Bond.

În acelaşi timp, ecranele miaună cu o altă reclamă, Me-o, pentru cotoiul thailandez, care poartă ochelari, stă pe spate răscrăcărat şi sună din clopoţelul de la gât sau, nevinovat ca un înger, lasă în cutia cu nisip un caca moţat, roz-fosforescent.

El e mâţu' Somchai, ca un Neluţu de-al nostru sau ca americanul Dick.

Uite cum facem noi pisicile să ne joace genurile preferate: misterul şi burlescul, elitistul şi popularul, Bond & Dick. Lumea lor mică e copia lumii noastre, rozul unuia se cheamă caviar, al celuilalt, altcumva. Amândoi se bucură de vitamine, calciu şi ceva ce nicio mâţă n-a vânat vreodată în viaţa ei: carne tandră de vită.

În timp ce metroul mă zgâlţâie şi ecranele miaună, îmi imaginez că-mi scot papucii şi-i arunc în toate pisicile din jur. Sau, quiproquo pentru o noapte în patul Longoriei, că i-l înlocuiesc pe distinsul Bond cu tărcatul Dick.

Doamnele în pijamale

Le-am văzut peste tot în Cambodgia, prin sate cu case pe picioroange, prin agitaţia capitalei, pe biciclete, la piaţă, agățându-şi geanta pe umăr cochet, în pijamalele lor colorate, costum deux-pièces cum ar spune un cronicar Chanel, pantaloni pe elastic şi bluza-tunică încheiată cu nasturi de plastic.

Zeci de pijamale şi încă mă minunam. M-au urmărit toată excursia ca un regiment de fantome prietenoase. În Phnom Penh, după ce am parcurs camerele din închisoarea securităţii devenită muzeu, S-21(*), mi-au revenit iarăşi în minte. De la 17000 de priozonieri au rămas câteva sute de fotografii alb-negru expuse de-a lungul câtorva camere. Trei detalii se repetau dureros: uniforma întunecată - tunică şi pantaloni - , zâmbetul inconştient pentru ultima fotografie în viaţă şi numerele care reapăreau, purtând diferiţi prizonieri. Din S-21 au ieşit vii 12 oameni.

Nu pot să pretind că am găsit legătura dintre cele două, dar nici nu vreau să ignor gândul pe care l-am avut atunci, că poate pijamaua colorată e o nouă uniformă de tranziţie, ieftină, liniștitoare și confortabilă, pentru oamenii unei ţări nedezmeticite.
N-am mai avut nicio reacţie atunci când aproape de ieşire am primit, din partea unui bătrânel, o carte de vizită pe care scria Mr. Chum Mey, Victim in Toul Sleng Prison sau când afară s-au năpustit asupra noastră micii speculanţi care nu scapă din ochi niciun portofel de turist. Închisoarea-muzeu a creat vadul comercial. În jurul ei, oamenii bâjbâie după viaţă între coşmarul trecutului şi convalescenţa unui prezent precar, îmbrăcat în pijama cu ursuleți și flori soporifice.

(*)  S-21, Tuol Sleng Genocide Museum

Transgresiune sexuală în sânul tradiției

În limba thai, semnele de punctuaţie sunt înlocuite de cuvinte. Bărbaţii îşi încheie frazele cu khrap, iar femeile cu kha. Punctuaţia, fraza, ideea devin sexuate, e sexul declarat al vorbitorului. Inversiunile sunt falocentrice, fetele-khrap sunt numite tom-boys iar băieţii-kha, lady-boys. Asiaticii au un dimorfism sexual atenuat în comparaţie cu europenii. Partea yang destul de imberbă poate să treacă uşor drept efeminată, iar partea ying destul de lipsită de forme se poate ascunde fără probleme sub o cămaşă ceva mai largă.

Trupul lui Kha trebuie să aibă păr lung, sâni, să fie împodobit cu fustă şi cosmetice. Khrap are păr scurt, îşi pune cămaşa în pantaloni ori nădragii mai jos de boxeri şi accesorii bărbăteşti. Sexul declarat trebuie întrupat şi ce nu poate să facă natura, rezolvă chirurgia plastică. O fotografie din copilărie nu prea mai are nicio legătură cu poza de pe facebook a adultului remodelat în 2-3 ani de operaţii şi tratament.

Sexul e în pastile, sexul e în semnele de punctuaţie, sexul urmează străvechiul tipar. Doar că unele femei au palme mai mari şi vocea mai groasă iar unii băieţi trag cu braţele lor subţiri de sacoşe grele lângă iubitele lor de aceeaşi statură dar cochete şi răsfăţate.

Văd asta zilnic, la un şir de generaţii de până în 35 de ani care înca nu vrea să contrarieze până la capăt. E felul lor de-a spune că natura a făcut o greşeală care poate fi reparată dacă îţi asumi, în toate detaliile, rolul pe care vrei să-l joci mai departe. Daca vrei sa fii cu o femeie, fă-te că eşti bărbat.

De asta nu-mi vine să-i spun libertate sexuală, cu tot numărul impresionant de tineri care aleg să trangreseze. Oamenii ăştia lucrează în joburi cu vizibilitate(vânzări, hoteluri, PR etc), îşi ţin perechea de mână pe stradă, se integrează cu uşurinţă cam oriunde. Poate de asta nici nu există discriminare: pentru că arată ca un proces complet de corectare a greșelilor naturii pentru buna asumare a modelului clasic.

În lumea vest-europeană lucrurile trebuie să se complice în interstiţii: bisexualitate, androginism, joc printre oglinzi, experiment, context temporar, limite imprecise care încă neliniştesc, indispun, dezgustă sau revoltă pentru că pun în pericol tiparul primordial.

Când se sting luminile pe fiecare meridian, până la urmă se întâmplă acelaşi lucru. Avem imaginaţie, orificii şi protuberanţe pe care le folosim pentru plăcere, uşurare, consum şi uitare.  

Prinţi şi sfinţi de altă culoare

KEHINDE WILEY: O revendicare a istoriei

 Kern Alexander Study I

Mary Little Later Lady Carr

 Phillip II

 Saint Denis

 Terence Nance III

Triple portrait of Charles II

Equestrian Portrait of the Count  Duke Olivare

The Tribute Money

http://www.kehindewiley.com